Asta e tot ce am, sunt student!Dar tu ce mananci?Mananc iubire, visez iubire va dau la toti si va molipsesc mai rau ca si gripa porcina.Sa nu ai bani nici pentru hoti, sa nu ai bani nici de mancare, sa ai o bere si-o tigare si totusi fericit sa fi.Sa fi iubit si sa iubesti.La ce facultate esti?La Jurnalistica.Si tu nu te-ai gandit la viitorul tau cand ai intrat acolo?Dar eu vreau sa scriu!Toti vrem, uite ia 500 de caractere, vezi ce faci cu ele, poate scoti un ban pentru inca o bere.Multumesc!

Particip la Concursul de Proza Arhiscurta organizat de Trilema.

octavianpaler.ro

Stiu, pe cocalari.ro o sa razi mai mult, dar te provoc sa incerci si altceva, am ras prea mult.Am ras atat de mult incat acum toti rad de noi, si noi nu ne dam seama.

Astăzi am fost să donez sânge.Am fost singur, deoarece nu am mai găsit pe nimeni dornic să mă însoţească.Au găsit destule scuze, ba că le este frică de ace, ba că e prea devreme, ba că ei nu pot să iasă din casă fără să mănânce ceva.Acesta este doar începutul, în februarie când pot să donez iar, am să fac o campanie în facultate, vreau să le propun tuturor să doneze sânge, de la studenţi la profesori.

Nu găseşti foarte multe informaţii pe internet cu privire la donatul de sânge.Totul se întâmplă într-un centru de transfuzie.Pentru început trebuie să prezinţi un act de identitate şi să completezi o fişă cu anumite întrebări, zic eu, stupide.Apoi eşti trimis la măsurat, cântărit, temperat( ţi se măsoară temperatura) , şi se recoltează o probă de sânge pentru analize.Atunci afli şi grupa de sânge, eu am O, deci sunt donator universal.

Următorul pas este un examen medical, îţi verifică inima, plămânii şi te pune să semnezi că nu ai boli cronice.Primeşti avizul de apt pentru donare şi primeşti câteva indicaţii.Înainte de a dona sânge este recomandat să bei cât mai multe lichide.Mâncarea nu ai voie să o consumi decât înainte să începi, în sala de aşteptare.După ce ai donat, este obligatoriu să mănânci ceva.

După ce ai terminat examenul medical, astepţi să fi primit în sală.Acolo ţi se oferă un ceai şi eşti rugat să iei loc pe un scaun.Întinzi mâna, ţi se leaga un garou, se dezinfectează apoi se înţeapă o venă.:)) Este interesant să vezi cum sângele curge spre acea pungă în care se colectează.Donezi 450 de ml de sânge, dar cum un om are aproximativ 5 l nu o să simţi ca i-ai pierdut.Dacă pierzi mai mult de 1, 5 l de sânge, atunci eşti în pericol de moarte.

După ce am terminat, m-am simţit puţin ameţit, am înţelesc că este un lucru normal.În plus azi am mâncat foarte mult, tot timpul mi-a fost foame.

Deci, TU AI SÂNGE SĂ DONEZI SÂNGE?

P.S.  : Primeşti şi bonuri valorice ca să îţi iei mâncare, ţi se deconteză biletul de transport şi mai ai câteva beneficii pe care o să le afli singur dacă vrei să donezi sânge.Tu o să donezi sau nu?

Posibil să exagerez, sunt mulţi oameni care au probleme mult mai grave, au picioare şi mâini rupte, nu doar o entorsă ca mine.Eu nu sunt în suferinţă, piciorul nu mai mă doare, tot ce fac acum este să mă bucur de lucrurile bune pe care ţi le oferă un picior ghipsat.Nu sunt foarte multe, însă sunt câteva.Unul dintre ele ar fi acela de a merge în cârje. Nu vă doresc să aveţi parte de cârje, dar este amuzant să mergi cu ele.Este amuzant să le foloseşti atunci când ştii că o să scapi de ele după două săptămâni, dacă ai avea nevoie de ele toată viaţa nu mai ştiu cât de amuzant ar fi.În orice caz ai impresia că te dai în leagăn, te balansezi în faţă şi în spate.Când te deranjează cineva poţi să foloseşti cârja ca să faci dreptate şi linişte.În plus oamenii sunt mai sensibili când văd un om cu cârje şi picior în ghips: “Dar ce ai păţit? Săracuţul de tine! “, ei nu ştiu că prostu’ s-a împiedicat singur şi s-a lovit.

Să stai ziua cu piciorul în ghips nu este foarte greu, chiar dacă depasarea este mai dificilă.Mai greu a fost aseară când voiam să adorm şi nu puteam deoarece mă deranja ghipsul.Simţeam că am piciorul lui Robocop.E ciudată senzaţia să ai un picior mai mic şi unul mai mare.(Altă chestie amuzantă este aceea să te uiţi la degetele de la picior, mai am decât patru afară.Îmi aduc aminte de George, un prieten care a avut şi el piciorul în ghips, şi când am fost la el i-am făcut smile-uri pe buricele degetelor.Era amuzant.)

Toată lumea te bagă în seamă când eşti lovit. Primeşti telefoane, lumea iţi urează sănătate, te vizitează şi îţi aduce portocale (îmi plac portocalele!) , nu se supară pe tine, eşti răsfăţat.:))După ce îţi trece, totul revine la normal.Am planuri mare pentru această perioadă de inactivitate, vreau să îmi termin câteva carţi pe care le începusem mai de mult, să imi fac puţină ordine în lucruri şi să dorm putin mai mult, deoarece la Sibiu nu prea vreau să îmi pierd timpul dormind, dacă Eliade a ajuns să doarmă 4 ore pe noapte, o să reuşesc şi eu.

În concluzie, fain cu cârje, mult mai fain fără cârje.Acum e amuzant, să vad dacă o să incep să ma plictisesc în două săptămâni.Sunt lucruri din care ai ce invăţa.Orice este posibil, şi în sens pozitiv şi în sens negativ.Trebuie să fi pregătit pentru orice şi să incerci orice, de la plimbat cu căruciorul prin spital până la sărit cu paraşuta şi apoi iar la plimbat cu căruciorul prin spital.(Chiar , cu paraşuta incă nu am sărit, dar o sa am timp şi de asta).

P.S : Cu targa şi cu mască de oxigen cum o fi să te plimbi? Am la ce să mă gândesc până adorm, cu piciorul meu de Robocop adorm mai greu.

Răspuns: Pentru că îl luxezi şi stai ca fraierul cu el două săptămâni în ghips, nu te mai duci la concert, nu te mai duci la facultate, nu te mai duci la Sibiu.

“Cât de fraier să fii să ajungi să îţi bagi piciorul în ghips doar pentru că ai calcat strâmb?” întrebam eu  acum o luna un prieten care avea piciorul în ghips.Se pare că acum s-a intors roata.Eu sunt atât de fraier astfel încât să calc atât de strâmb de a trebuit să îmi bag piciorul în ghips pentru 2 săptămâni.Nici măcar nu vreau să recunosc că aşa s-a întâmplat, dacă mă întreabă cineva, ori am salvat un copil de cinci ani dintr-o casă în flăcări şi mi-a picat un lemn pe picior, ori m-a călcat Usain Bolt , deoarece nu putea să mă întreacă.

Nici măcar nu ştiu cum s-a întâmplat, mergeam, am calcat strâmb, s-a auzit un cranţ, apoi un auuuu si apoi după cinci minute am văzut un picior cu o gleznă cât o ceapă.Am pus gheaţă, crezând că nu este nimic grav.După ce am văzut că degetele mele făceau ţurţuri, am aruncat gheaţa, şi m-am culcat.Asta se întâmpla aseară la ora 23.Dimineaţa, piciorul meu era la fel de umflat iar când călcam, prin casă se auzeau mereu  ţipete.După câteva secunde mi-am dat seama că erau ale mele, tot mă durea.Vorbesc cu Vlad pe messenger  şi îi spun că mi-am luxat piciorul.Mă întreabă cum, îi spun adevărul ( încă nu mă gândisem la cele două idei geniale de a induce în eroare pe cei din jur), apoi mă întâlnesc cu el in faţa spitalului.Intru la urgenţe, mă intreabă asistenta ce picior mă doare, mă uit picior, “Asta!E …..dreptul, nu?” îi spun eu.Asistenta îmi răspunde râzand.Mă roagă să aştept.Între timp, vine şi Cătălin a.k.a Pac, după ce chiulise de la ora de franceză.(VREAU SĂ LE MULŢUMESC PRIETENILOR MEI, VLAD SI CĂTĂLIN, CARE AU STAT LÂNGĂ MINE PE O CANAPEA DIN INCINTA SALII DE ASTEPTARE A SPITALULUI JUDETEAN DE URGENŢE PLOIEŞTI TIMP DE 6 ORE, CITIND ZIARE CUM AR FI CLICK ŞI LIBERTATEA.ASTFEL AM AFLAT CĂ 10 ROMÂNI VOPSESC TURNUL EIFFEL).

Am aşteptat 6 ore, deoarece urgenţele erau prioritare, şi credeţi-mă veneau oameni pe targă non-stop.Bătrâni, oameni tăiaţi, oameni care nu puteam să mai respire, oameni care nu mişcau.(despre asta am să vorbesc într-un alt articol.Mi-am schimbat părerea despre doctori, oamenii aştia luptă pentru viaţa ta, aşa cum pot, deoarece aparatura este la pământ şi spitalele sunt foarte mici pentru numărul mare de bolnavi).Între timp noi ne-am uitat pe un televizor din sala de aşteptare  la familia Bundy şi la emisiunea lui Dan Negru, ceva cu blonde şi întrebări de cultură generală.Am cumpărat cate un corn ( aţi văzut noile cornuri? Scrie pe pachet că sunt mult mai mari, au 85 de grame), şi aşa a trecut timpul.

Când am auzit că se strigă numele meu, am simţit că mi s-a luat o greutate după picior, sau doar mă călcase cineva? încă nu ştiu.Odată cu  mine a mai intrat o doamnă de 50 şi ceva de ani care ameţise, şi căzuse pe mână.Am intrat într-o sală plină de paturi.Pe fiecare pat, un blonav, mai tânăr sau mai în vârstă, de la un copil care se lovise de o un dulap , până la o femeie foarte bătrână care striga mereu ” Nu mă lăsaţi să mor”.În spital vezi lucruri incredibile, şi eu nu am stat decât 6 ore.După ce mi-a completat fişa am fost să îmi fac “poze” , adică radiografii. M-am aşezat pe o masă, şi ţac-ţac, trei poze.Cred că era aparatul cam vechi, deoarece au ieşit alb-negru.În plus nu mi se vedeau decât oasele.Am vrut să le arunc, dar doctorul a spuse să i le dau lui să le citească.Nu ştiu ce a citit el acolo, căci mi-a scris un diagnostic atât de lung şi complicat încât  eu am înţeles decât cuvântul entorsă.

“Asta îl  ghipsam”, şi am întrat în alt salon.Acolo, 3 paturi, şi o doamnă care imi povestea că fiind la pescuit a călcat strâmb, şi si-a luxat stângul.(mulţi oameni calcă strâmb în ziua de azi, deci nu sunt singurul).M-am aşezat pe un pat, şi am aşteptat puţin.Apoi a venit un doctor care a început operaţiunea “Picior ghipsat”.Un strat de vată, apoi un strat de ghips, apoi pansament cât cuprinde.Se lasă să se usuce cateva minute, înte timp se prescrie o serie de medicamente, “asta o dată pe zi, asta când te doare, dar nu mai mult de 3 , şi asta e cam scump, dacă poţi îl iei, dacă nu, nu”.La sfârşit, inainte să te  ridici, se face una bucată injecţie anti-tetanos în braţul stâng care doare şi acum.Dau să mă ridic, insă doctorul îmi spune că ma duce el până la iesire cu un cărucior.

Cum să spun?De când am intrat in spital am zis că vreau să mă plimb şi eu cu un cărucior.Am văzut 2 tipuri, unele vechi, metalice şi foarte mici, şi unele mari, albastre, din plastic.Te simţeai că în Star Trek.Eu am primit albastru, pentru că aşa s-a nimerit.E fain când te plimbi cu căruciorul, e mai urât când trebuie să deschizi uşa cu propriul tău corp (sunt usi care se deschid si in faţa si in spate, trebuie doar să le impingi, si cum tu esti in faţă…).Mă plimbam prin spital, cu radiografiile şi reţeta intr-o mână şi în cealaltă mână cu un adidas.

Doctorul m-a dus până in faţa spitalului.De acolo m-au luat băieţii şi m-au dus până in cel mai apropiat parc, unde am comandat o pizza( de fapt s-a dus Vlad să o cumpere), iar după pizza, am baut o bere rece, a făcut Pac cinste.În final a venit cineva şi m-a luat cu o maşină (de la ghips nici nu pot să conduc), am ajuns acasă, am sărit într-un picior până în camera mea, arătam ca Bugs Bunny  ( încă nu am cârje, sper să fac rost cât mai curând) , m-am asezat în pat, şi stau aşa de când am venit.O zi interesantă, vă recomand doar  plimbare cu căruciorul şi berea de la sfârşit.

Eram ultimul om din lume care se gândea că aşa ceva se putea întâmpla, dar se mai întamplă, viaţa merge înainte, şî într-un picior.Partea faină ar fi ca stau numai în casă, partea urâtă este aceea că înnebunesc dacă stau numai în casă.Mă gândeam să vând publicitate pe ghips, cum a făcut tipul ala cu cravata.Oare cumpără cineva?:)

P.S :Mâine postez poze cu ghipsul

Eu exist. Tu exişti. El există. Noi existăm.Voi existaţi. Ei există. DA! EXISTAŢI! Poate nu vă daţi seama, dar, în prag de alegeri, existaţi. Pentru politicieni, sunteţi cele mai importante fiinţe din univers, mai importante decât Dumnezeu, sunteţi ALEGĂTORII, voi puteţi decide dacă vor fi votaţi sau nu. Nu vă daţi seama de puterea pe care o deţineţi, însă alţii şi-au dat seama şi profită de acest lucru.

Guess Who – Unu Altu

Stiu, idee furată de la Cabral.ro, însă am descoperit că citeşti mai bine atunci cand asculţi o melodie pe aceiaşi temă cu articolul, muzica ne inspiră.

Am nevoie de inspiraţie ca să scriu, nu pot să scriu la comandă.De obicei, la mine, inspiraţia apare atunci când lucruri aparent fără legătură (imagini, sunete, cuvinte, esenţe, amintiri, sentimente) se combină în cap şi dau viaţă unor idei, de aceea poate nu pot să scriu obiectiv (bine, nici nu am incercat!)

Ca să scriu acest articol am avut nevoie de 3 surse de inspiraţie (cel puţin de aceste 3 surse sunt conştient) una ar fi melodia lui Guess Who (Guess-who.ro), a doua, un interviu acordat de Andrei Plesu ziarului Adevărul (Andrei Pleşu: „N-am să mai apuc un alt chip al acestei ţări”) şi ultima, ultimul articol al lui Cabral .

Aici e România.România este formată din “unul” şi “altul”.Nu există noi, există unul şi altul.Unul are, altul n-are, unul se descurcă, altul nu se descurcă, unul e tocilar, altul e şmecher, unul citeşte, altul nu, unul fură, altul nu, unul face parte din elite, altul nu.Şi despre unul şi altul pot să scriu la nesfârşit.Spuneam că nu există noi.Nu există noi deoarece fiecare luptă pentru el, să îi fie lui bine, lupta pentru supravieţuire şi statut social.Am rămas surprins când Cabral, da, Cabral a cumpărat un pachet de ţigări unui student care nu mai avea nici un ban, apoi a fost să îi ducă pachetul.În timp ce ducea pachetul de ţigări a fost oprit de un poliţist, deoarece circula cu o viteza mai mare de 60 de km/h (avea 72 ).A fost oprit, iar după ce a plătit amenda, i-a oferit poliţistului cadou un CD cu Cream…Da, aceste lucruri te pun pe gânduri.

După cum spunea şi Andreu Pleşu în articolul din Adevărul :”În România sunt foarte multe de făcut. Îmi aduc aminte că Noica ne spunea mereu asta, înainte de ’89: „Partea frumoasă cu România este că, aici, totul e încă de făcut“ E de făcut ceva, în toate domeniile.” are dreptate, este mereu ceva de făcut, nimic nu este perfect, nimic nu este terminat, ba chiar, unele lucruri nici nu sunt începute măcar.

Cea mai mare problemă este însă aceea că toţi vorbesc, însă nimeni nu face nimic.Printre aceştia cred că mă înumăr şi eu.Ştiu că sunt probleme, văd că sunt probleme, dar mă gândesc întâi la problemele mele şi apoi la problemele României.Şi totuşi consider acest lucru normal.Am citit undeva un citat, care spunea că înainte să schimbi lumea, trebuie să te schimbi pe tine.Schimbarea trebuie făcută întâi la nivel de individ, cu o carte în plus citită, ajutând şi pe alţi sau  încercând să facem ceva diferit.

La întrebarea “Cum vedeţi societatea românească peste zece ani?” Andrei Pleşu a răspuns: “Cu toate datele de acum multiplicate de zece ori. Adică nu evoluţie, ci amplificare.”- nu sunt de acord cu această afiramaţie, cel puţin nu vreau să fiu de acord, ţoti avem speranţa unei vieţi mai bune, insă acest lucru nu este de ajuns.După cum spuneam, în România există unul şi altul.Unul spune că în România poţi să trăieşti bine, că poţi să lucrezi, că poţi să te descurci[Bine şi acest unul se imparte in unul şi altul(râd, ştiu poate sună aiurea!) : unul s-a descurcat legal, altul nu...] şi altu care se plânge mereu că nu este ajutat, că ceilalţi îl fură, că statul este de vină.Poate are dreptate, poate nu

.Poate ne este frică să facem schimbarea, poate sunt prea puţini care cred că trebuie o schimbare, poate ne este silă să facem o schimbare.Acum nu ştiu ce urmează, poate o să asculţi melodia, poate o să citeşti articolul lui Cabral, poate citeşti articolul despre Andrei Pleşu, poate îl citeşţi pe al meu, poate nu citeşti nimic.Sincer nu contează, important ar fi să îţi rămână doar o simplă idee, aceea ca se poate şi mai bine si o să fie mai bine, dacă vrei acest lucru şi dacă încerci să schimbi ceva.Dacă o să stai toată ziua degeaba, pe messenger, sau pe saituri porno şi apoi o să te plângi că nu te ajută nimeni, atunci îţi meriţi soarta.

Stela Enache-Ani de liceu
Asculta mai multe audio Muzica
Dă play şi citeşte (idee furată de pe cabral.ro )

3,2 de milioane de elevi incep scoala pe 14 septembrie, 600.000 in invatamantul prescolar, 800.000 in ciclul primar, 900.000 la gimnaziu si inca 900.000 la liceu, potrivit datelor Ministerului Educatiei, Cercetarii si Inovarii.

Eu nu incep şcoala, pentru prima dată după 12 ani, astăzi nu încep şcoala, va fi doar o zi normală.Aud mulţi oameni spunând că anii de liceu sunt cei mai frumoşi ani din viaţa.Eu nu cred acest lucru,cel puţin nu vreau să îl cred.Recunosc, până acum au fost cei mai faini ani, dar dacă trăiesc cu gândul că cei mai frumoşi ani au trecut deja ,wtf?, de ce să mai trăiesc? )(nu, nu am gânduri sinucigaşe).

Astăzi am să mai public încă un articol mai vechi (l-am trimis pentru revista liceului, la sfârşitul anului şcolar,insă nu ştiu dacă a fost publicat).Un fel de tribut adus Colegiului Economic Virgil Madgearu Ploieşti, a doua închisoare de pe Rudului, care a fost după cum spunea cineva, “şi mumă şi ciumă” .

Eu şi Economic, Economic şi eu

Colegiul Economic Virgil Madgearu Ploieşti pentru toţi, Economic simplu pentru prieteni sau ”A doua închisoare de pe Rudului” pentru unii,fiind bine cunoscut faptul că acest liceu este unul dintre cele mai stricte licee din Ploieşti. Economic va fi şi va rămâne o parte din mine. Aici nu mă refer la uniforma mea, pe care, dacă la început o uram acum îmi palce să o port, chiar dacă nu o port mereu aşa cum cere regulamentul(Sper să nu citească Doamna Directoare acest articol, nu vreau să iau amendă! )

Nu mai ştiu de ce am vrut să intru în acest liceu. Cunoscusem pe cineva care învăţase aici şi din lipsă de inspiraţie a fost prima mea opţiune. Spun că a fost atunci lipsă de inspiraţie, deoarece acum văd că nu am fost deloc lipsit de inspiraţie . Ţin minte prima zi de şcoală, traumatizat, totul era nou pentru mine, eram la oraş, eram la liceu. Acum râd cu colegii mei (bă da urât mai erai…”) de prima zi de şcoală, de prima şedinţa, de prima notă .Mi se pare că timpul a trecut prea repede. Au trecut aproape 4 ani de atunci ,în 4 ani am văzut multe, am învăţat multe, am cunoscut mulţi oameni. Am cunoscut oameni de la care am avut ce învăţa, oameni care au fost exemple pentru mine, care m-au ajutat să devin mai bun, care m-au făcut să aleg. Însă am cunoscut şi oameni care nu au fost pentru mine decât exemple negative, oameni care trăiesc în propria lor lume, de la care nu ai ce învăţa care nici nu vor şi nici nu pot să te înveţe ceva folositor.

Aici mi-am cunoscut mulţi dintre cei mai buni prieteni, oameni speciali de la care ai ce învăţa. În 4 ani sper să fi reuşit să clădesc prietenii care să dureze o viaţă. Cred că cei 4 ani de liceu sunt esenţiali în viaţă unui om. Liceul coincide cu trecerea de la copilărie la adolescenţă, atunci când în organism se produc schimbări fizice şi psihice foarte importante. Intrii pe poarta liceului în prima zi de şcoală copil şi ieşi un tânăr cu un viitor în faţă în ultima zi de şcoală. Unii oameni văd liceul doar că un loc în care vi,înveţi ,pleci acasă timp de 4 ani de zile ,după aceea intri la facultate.Aceştia sunt oamenii care nu vor avea ce povesti, oamenii plictisitori care îi vezi peste tot, care nu ies cu nimic în evidenţa.Apoi mai sunt şi oamenii care au trăit în cei 4 ani de liceu, cei care se pot lăuda cu un 10 după ce au învăţat o noapte întreagă sau cu un 10 după un copiat perfect. Ei pot spune că au fost primii la o olimpiadă sau că au fost ameninţaţi cu exmatricularea. Ei sunt cei care atunci când se vor întâlnii cu foştii colegi vor avea ce să povestească la o cafea ,ei sunt cei care vor reuşi în viaţă.

Aşa cum spunea şi un profesor,nu mai ştiu sigur care, şi nici nu vreau să greşesc:”-De pe băncile Economicului au ieşit directori de firmă, oameni care au reuşit în viaţă, manageri de succes, contabili cunoscuţi, oameni cu salarii impresionante.” Nu pot să spun ce inseamana Economic, pot să spun ce înseamnă pentru mine dar pentru fiecare om care a intrat aici, fie el elev, profesor sau lucrător înseamnă altceva. Economic înseamnă ora de contabilitate, înseamnă pauză mare, inseaman coada de la bufet când aştepţi să îţi iei un baton cu mac şi miere, înseamnă cafeaua şi ţigarea din spatele şcolii, inseaman să aştepţi pauză ca să îţi vezi iubita, înseamnă o carte din bibliotecă, inseaman nodul de la cravată când vine controlul, înseamnă 4 ani din viaţa unui elev sau înseamnă o viaţă întreagă pentru un profesor.

Mi să cerut să scriu câteva cuvinte despre acest liceu, liceul meu! La început nu am ştiut ce să scriu, nu ştiam cine va citi acest material . Apoi totul a fost simplu. Nu scriam pentru nimeni, scriam doar pentru mine.Din 4 ani de liceu nu vor rămâne decât amintiri, o diplomă de absolvire şi acest articol. În încheiere nu pot să spun decât La mulţi ani Economic! şi un mulţumesc oameniilor care m-au ajutat să devin ceea sunt acum.
Popa Claudiu

Recomand o carte superbă despre liceu şi viaţa de licean:Grigore Băjenaru: Cismigiu & Comp.(click pentru download)

Nu aş putea să încep un articol despre bunul simţ fără să îmi aduc aminte de o carte pe care am citit-o anul trecut şi anume, Ghidul nesimţitului, de Radu  Paraschivescu. Nu fac reclamă cărţii dar aceea carte trebuie citită de oricine, trebuie să recunosc că şi eu m-am regăsit în anumite pasaje, ori de câte ori merg pe stradă văd oameni care au citit cartea şi au urmat instrucţiunile în totalitate, nu este de mirare că a fost cea mai bine vândută carte din 2007.

“Nesimţirea e un virus redutabil, cu instalare rapidă şi efecte demolatoare. Ea se instalează în aproapele anonim, dar îi afectează mai mult pe cei din jur. Nesimtitul devine pe zi ce trece o prezenţa constanţa, greu de evitat şi imposibil de strunit, în tren sau la operă, în autobuz sau la biserică, în parc sau la teatru, în Parlament sau la bloc, reprezentanţii acestei categorii fondează un cult volatil, fără agendă şi fără orizont. Religia lor e sfidarea celorlalţi. Nesimtitul nu are un cod de reguli, dar se comportă că şi cum l-ar avea.ÎI vezi unde nu te aştepţi, îl auzi peste tot, îl adulmeci la fiecare colţ de stradă şi pe fiecare culoar de vagon, însă nici măcar el nu deţine toate pârghiile meşteşugului.”

Bunul simt? Mai există sau este ceva ce poţi găsii doar în manualele de istorie la capitolul lucruri dispărute, alături de dinozauri şi mamuţi? Eu cred că a dispărut. Aud mult prea des bătrâni care spun acest lucru când stau în picioare în tramvai când tinerii care vin de la şcoală folosesc abuziv toate scaunele. Cred că bunul simţ  a dispărut din toate păturile sociale şi din toate categoriile de vârstă. Ştiţi cum se spune omul evoluează, luptă pentru supravieţuire, renunţăm la lucrurile de care nu avem nevoie. Şi totuşi eu cred că bunul simţ  mai există, doar că este foarte rar, fiind pe cale de dispariţie. Bunul simţ se întâlneşte mai ales la oamenii simpli, oamenii de la ţara, oamenii care au un respect deosebit pentru cei cu şcoală, medici, profesori, ingineri, nu-l vei auzi pe un astfel de om să se adreseze altfel decât cu “domnule doctor,va rog frumos ajutaţi-mă să mă fac bine”, “dacă domnul inginer spune asta,atunci aşa este” , “domnule profesor, ce înseamnă cutare, eu nu ştiu că n-am carte”, ţinerii care au cei şapte ani de acasă îi respectă pe vârstnici, chiar dacă uneori sunt jigniţi fără motive temeinice, mi se pare firesc că tinerii sau copiii aceştia să se mai revolte din când în când dacă sunt nedreptăţiţi.

Pe scurt, bunul simţ şi respectul sunt cam acelaşi lucru. Nesimţirea are şi ea unele părţi bune. Trebuie să fii nesimţit câteodată că să nu-ţi mai pese, un fel de autoapărare. Nesimţire e totuna cu lipsă de respect, nesimtitul e şi cel cu şcoală şi cel cu bani, precum şi cel amărât, nesimţiti suntem toţi într-un fel sau altul. Cu cei din jur sau chiar cu noi înşine. Da! Poţi să nu ai nici măcar bunul simţ propriu, faţă de tine. Personal cred că această este cea mai gravă formă de nesimţire.

În încheiere nu pot să spun decât un singur lucru:Bunul simţ există,doar că suntem prea nesimnţiţi că să îl folosim.

Dacă nu ai citit Ghidul Nesimţitului poţi să il downloadezi de aici : Carte

“Scopul învăţământului este acela de a oferi elevilor posibilitatea acumulării deprinderilor şi cunoştinţelor de bază necesare comunităţii şi individului, ca şi dezvoltarea unui set de valori”. Această afirmaţie am găsit-o pe internet în încercarea mea de a afla care este scopul învăţământului din România pentru că eu încă nu l-am găsit nici în 12 ani de şcoală (plus 3 ani de grădiniţă, dar atunci nu mă gândeam decât la jucării).

Ni se spune să învăţăm bine şi să ne găsim un loc de muncă. În loc să ne înveţe cum să ne deschidem o afacere şi să fim pe cont propriu, ei ne învaţă cum să completăm un Curriculum Vitae. Cred că România a rămas puţin în urmă la capitolul învăţământ: cadrele didactice sunt din ce în ce mai puţine, nimeni nu vrea să mai vină să lucreze în învăţământ, dotările sunt destul de proaste, iar programa şcolară, eu personal o consider învechită. Învăţăm multe lucruri de care nu vom avea niciodată nevoie, lucruri pe care trebuie pur şi simplu să le toceşti, să le memorezi, fără să le înţelegi şi apoi să i le dictezi profesorului. Aceasta este reţeta dacă vrei să ai numai 10 în şcoală şi apoi, după ce o termini, să nu mai ai nici un viitor.

Aş vrea să ni se dea mai mult libertatea de a alege ce vrem să învăţăm. Nu mă înţelegeţi greşit, nu vreau să spun că ar trebui să facem numai ceea ce ne place, dar informaţia ar trebui structurată altfel, mai interactivă, mai interesantă. Ar putea să existe o structură de bază, care să fie învăţată de toţi şi care să conţină informaţiile de bază şi tot ce ne trebuie în viaţă, şi o parte pe care să o aleagă elevii în funcţie de aptitudinile şi de dorinţele lor. Astfel, învăţământul ar fi mai interesant, iar tinerii nu ar mai fi debusolaţi când ar ieşi de pe băncile şcolii în viaţa reală. În plus, s-ar duce la şcoală de placere şi nu ar mai avea acea dorinţă teribilă de a auzi cât mai repede clopoţelul pentru a pleca acasă.

România are nevoie de o schimbare, învăţământul are nevoie de o schimbare. Oamenii sunt singurii care pot face aceste schimbări, însă, înainte să poată schimba ceva, trebuie să se schimbe pe ei şi acest lucru este mai greu. Învăţământ înseamnă elevi, profesori, şcoli şi materie. Nu ştiu sigur cu ce ar trebui să începem schimbările, cred că în paralel cu toate odată. Dar cine, oare, o să aibă curajul să schimbe ceva? Probabil răspunsul este «noua generaţie». Tinerii sunt mai deschişi la schimbări, cu ei ar trebui să înceapă totul. Şcoala şi profesorii ar trebui să îi ajute să îşi dezvolte capacităţile la maxim şi să le dea posibilitatea de a alege, să îi îndrume, nu să le interzică din start dreptul la o opinie şi o părere proprie.

Aş putea să mai spun multe despre situaţia învăţământului, dar, poate, pe mine nu o să mă credeţi, am terminat liceul anul acesta, acum întrat în “viaţă”, însă am găsit un citat de-al lui Eminescu care este astăzi mai actual ca niciodată, de parcă poetul ar fi scris aceste lucruri astăzi: «Copiii români sunt încărcaţi cu materii atât de multe şi atât de diverse, încât nici profesorii, nici şcolarii nu se pot orienta în capetele lor. Aceşti copii nu învaţă nimic, pentru că memoria nu păstrează nimic nepriceput, nerumegat, unde interesul viu şi judecata copilului n-au jucat nici un rol. Singurul efect al încărcării memoriei cu lucruri pe care nu le poate mistui e sila şi scârba copilului de carte. La acest rezultat au ajuns aproape toate şcoalele la noi. Vezi tineri care au învăţat latineşte, greceşte, istoria universală, logică şi psihologie, ştiinte naturale, geografie în toate clasele, drept administrativ, economie politică, au trecut bacalaureatul şi … cu toate astea, nu ştiu a scrie o frază corectă, iar a doua zi după ce au părăsit şcoala, au uitat tot… »