Nu aş putea să încep un articol despre bunul simţ fără să îmi aduc aminte de o carte pe care am citit-o anul trecut şi anume, Ghidul nesimţitului, de Radu  Paraschivescu. Nu fac reclamă cărţii dar aceea carte trebuie citită de oricine, trebuie să recunosc că şi eu m-am regăsit în anumite pasaje, ori de câte ori merg pe stradă văd oameni care au citit cartea şi au urmat instrucţiunile în totalitate, nu este de mirare că a fost cea mai bine vândută carte din 2007.

“Nesimţirea e un virus redutabil, cu instalare rapidă şi efecte demolatoare. Ea se instalează în aproapele anonim, dar îi afectează mai mult pe cei din jur. Nesimtitul devine pe zi ce trece o prezenţa constanţa, greu de evitat şi imposibil de strunit, în tren sau la operă, în autobuz sau la biserică, în parc sau la teatru, în Parlament sau la bloc, reprezentanţii acestei categorii fondează un cult volatil, fără agendă şi fără orizont. Religia lor e sfidarea celorlalţi. Nesimtitul nu are un cod de reguli, dar se comportă că şi cum l-ar avea.ÎI vezi unde nu te aştepţi, îl auzi peste tot, îl adulmeci la fiecare colţ de stradă şi pe fiecare culoar de vagon, însă nici măcar el nu deţine toate pârghiile meşteşugului.”

Bunul simt? Mai există sau este ceva ce poţi găsii doar în manualele de istorie la capitolul lucruri dispărute, alături de dinozauri şi mamuţi? Eu cred că a dispărut. Aud mult prea des bătrâni care spun acest lucru când stau în picioare în tramvai când tinerii care vin de la şcoală folosesc abuziv toate scaunele. Cred că bunul simţ  a dispărut din toate păturile sociale şi din toate categoriile de vârstă. Ştiţi cum se spune omul evoluează, luptă pentru supravieţuire, renunţăm la lucrurile de care nu avem nevoie. Şi totuşi eu cred că bunul simţ  mai există, doar că este foarte rar, fiind pe cale de dispariţie. Bunul simţ se întâlneşte mai ales la oamenii simpli, oamenii de la ţara, oamenii care au un respect deosebit pentru cei cu şcoală, medici, profesori, ingineri, nu-l vei auzi pe un astfel de om să se adreseze altfel decât cu “domnule doctor,va rog frumos ajutaţi-mă să mă fac bine”, “dacă domnul inginer spune asta,atunci aşa este” , “domnule profesor, ce înseamnă cutare, eu nu ştiu că n-am carte”, ţinerii care au cei şapte ani de acasă îi respectă pe vârstnici, chiar dacă uneori sunt jigniţi fără motive temeinice, mi se pare firesc că tinerii sau copiii aceştia să se mai revolte din când în când dacă sunt nedreptăţiţi.

Pe scurt, bunul simţ şi respectul sunt cam acelaşi lucru. Nesimţirea are şi ea unele părţi bune. Trebuie să fii nesimţit câteodată că să nu-ţi mai pese, un fel de autoapărare. Nesimţire e totuna cu lipsă de respect, nesimtitul e şi cel cu şcoală şi cel cu bani, precum şi cel amărât, nesimţiti suntem toţi într-un fel sau altul. Cu cei din jur sau chiar cu noi înşine. Da! Poţi să nu ai nici măcar bunul simţ propriu, faţă de tine. Personal cred că această este cea mai gravă formă de nesimţire.

În încheiere nu pot să spun decât un singur lucru:Bunul simţ există,doar că suntem prea nesimnţiţi că să îl folosim.

Dacă nu ai citit Ghidul Nesimţitului poţi să il downloadezi de aici : Carte